Pe comisar Emilia Mihăilescu am întâlnit-o cu câțiva ani în urmă, la un eveniment privind violența domestică, în speță, violența asupra femeii. Atunci, în ciuda informațiilor delicate pe care le aflam, am rămas impresionată plăcut de modul în care a prezentat acest eveniment, materialele extrem de bine documentate. Ne-am reîntâlnit în 2019, pe vremea când era subcomisar la Compartimentul de Analiză și Prevenire a Criminalității din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Buzău. Recunosc, fără să ezit, că de fiecare dată m-a impresionat plăcut prin simpla-i prezență. Atunci, venise cu o colegă și în ciuda uniformei de polițist cu care era îmbrăcată și care trebuie să recunosc, te face să te fâstâcești puțin, căci impune prestanță și respect, felul deschis de a vorbi, m-a făcut să mă simt mult mai apropiată de ea decât aș fi crezut. Poate și în urma experienței pe care am avut-o cu ea în urmă cu câțiva ani. Cert este că reprezintă un partener de conversație extrem de plăcut, de la care oricând, ai ceva de învățat. Un mod sincer și direct de a aborda orice subiect pe care l-aș fi deschis, dar și o căldură în voce care te face să te simți …în siguranță. Da… Cred că acesta este cuvântul. Mi-am dorit de foarte mult timp să realizez un interviu cu Emilia Mihăilescu, dar timpul ne-a fost potrivnic. Și totuși…iată că am reușit. Desigur că am ținut să cunosc mai bine omul Emilia Mihăilescu, aspirațiile sale, pasiunile și, de ce nu, poate …dorințele sale:
Reporter: Cine este Emilia Mihăilescu?
Emilia Mihăilescu: Este femeia de 45 de ani, mamă de aproape 12 ani, soție de 17 ani, este polițistă de aproape 16ani, este fostul lucrător în asistență socială pentru timp de 4 ani, este omul, cu pasiuni și visuri, cu aștepări și decepții, cu entuziasm și, uneori, cu pierderea acestuia….
Rep.: Cum a început activitatea dumneavoastră la Inspectoratul de Poliție Județean Buzău? Și mai ales ce v-a determinat să alegeți această carieră?
E.M.: În anul 2005 decideam să fac pasul unei schimbări în carieră și să mă înscriu la concursul organizat de Inspectoratul de Poliție Județean Buzău, pentru ocuparea funcției de ofițer specialist sociolog. La acel moment eram șef Birou Delincvență Juvenilă și Intervenție în Situații de Trafic și Migrație din cadrul DGASPC Buzău și aveam în competență cazurile minorilor care au săvârșit o faptă penală, dar care u răspundeau penal (sub 14 ani). Munca mea se intersecta cu cea a polițiștilor, ancheta socială fiind un document necesar la dosarele cu minori. Mai mult decât atât, aveam o colegă de birou care își dorea foarte mult să devină polițist, făcuse un master la Academia de Poliție și vorbea în mod frecvent despre această dorință a ei, așa că eram oarecum focusată pe subiect, pe profesie și pe instituția poliției.
Rep.: Regretați vreo secundă decizia luată?
E.M.: Nu, nu am regretat niciun moment această decizie, iar în prezent mă simt foarte împlinită profesional.
Rep.: Referitor la primul an de activitate în Poliție, cât de greu v-a fost să vă acomodați?
E.M.: Destul de solicitant. Erau două instituții care difereau radical, de la structură și caracteristicile de personal, până la atribuții. Veneam dintr-un mediu preponderent ocupat de femei, unde se dezbătea mult în echipe complexe, multidisciplinare, într-o instituție recent (la acea vreme) demilitarizată (din 2002), cu reminiscențe ale unui astfel de sistem, în care ordinul era de nediscutat, ocupată preponderent de bărbați. De la o instituție suportivă, într-o instituție represivă…
Rep.: Cum se îmbină profesia inițială cu cea de acum?
E.M.: Se îmbină într-un mod ideal, deși este greu de crezut și pot spune că nu mi-aș fi atins obiectivele la fel de bine, dacă nu aș fi avut experiența profesională anterioară. Nu aș fi înțeles la fel de bine ce este în spatele comportamentului deviant sau delincvent al unui copil, nu aș fi înteles la fel de bine rolul emoțiilor și al afectivității în determinarea alegerilor unui copil. Mi se pare că s-a închis un cerc, doar că acum sunt în partea cealaltă, privesc din altă perspectivă acceași problemă socială.
Rep.: Coordonați activitatea în domeniul siguranței în mediul școlar, în calitate de șef al Biroului Siguranța Școlară al Poliției Române. Ce v-a determinat să alegeți acest…domeniu, să-i spunem?
E.M.: După 15 ani în care am desfășurat activități în poliție în cadrul Compartimentului Analiză și Prevenirea Criminalității, din septembrie 2020, odată cu înființarea noii structuri – Biroul Siguranță Școlară, am fost desemnată să coordonez activitatea acesteia, iar în octombrie 2021 am promovat concursul pentru ocuparea funcției de șef birou. Am fost onorată că am fost considerat omul potrivit, învestit cu această misiune de a contribui la formarea identității profesionale a structurii de siguranță școlară, a activităților ce trebuie definite pentru un mediu școlar sigur.
Rep.: Este mai greu să lucrezi cu copiii decât cu adulții la acest capitol?
E.M.: Nu, cu copiii este minunat să lucrezi! Adulții îngreunează lucrurile, le complică. Soluțiile copiilor sunt foarte firești, doar că uneori ei sunt alterați de o influență nocivă a adulților din viața lor asupra dezvoltării lor.
Rep.:Cum se derulează o zi din viața Emiliei Mihăilescu?
E.M.: Mă trezesc foarte de dimineață, 05:00 sau 05.30. Fac naveta 12 km, zilnic, Spătaru-Buzău. Am parte de solicitări diverse la locul de muncă – dezvoltarea parteneriatelor, dezvoltarea unor proiecte, activități preventive, cunoașterea caracteristicilor mediului școlar (controale din perspectiva respectării prevederilor Legii nr. 333/2003, colectarea unor date referitoare la elevi vulnerabili, etc.), documentarea și realizarea analizelor de caz atunci când înregistrăm incidente în unități de învățământ. După program, aloc timp treburilor casnice, copilului, documentării pe diverse teme și….dacă mai rămâne timp (de cele mai multe ori, nu!) mă relaxez, citesc sau mă uit la un film.
Rep.: Când ajungeți acasă de la serviciu, care este primul lucru ce vă vine în minte după o zi mai grea?
E.M.: Bine că am trecut și de ziua asta, cu sentimental că am făcut ce trebuia să fac.
Rep.: Cum reușiți să echibrați viața personală cu cea profesională? Există un echilibru între acestea?
E.M.: Încerc, dar nu există un echilibru perfect, uneori neglijez viața personală, încerc și sper că reușesc să nu-mi neglijez copilul, să fiu disponibilă și prezentă pentru orice nevoie afectivă și emoțională, în special, și apoi pentru orice ar avea nevoie.
Rep.: A existat vreun moment din activitatea dumneavoastră care va marcat și va rămas în minte?
E.M.: Poveștile triste din spatele comportamentului deviant/delincvent al copiilor, în special două situații: primul meu caz de la DGASPC, un caz eșuat de adopție, o adolescentă care adoptase comportament antisocial și infracțional, de care părinții adoptivi voiau să se debaraseze ca de un obiect neconform pe care-l pot returna fără explicații în 14 zile și, în prezent, cazul unui băiețel de 7 ani dintr-o unitate de învățământ din mediul rural, care este extrem de neînțeles în furia acumulată și de unde vine aceasta, cu care am fost în timpul vacanței într-o excursie, care a parcurs 13 km dus-întors și care dovedește talent pentru fotografii.
Rep.: Cum reușiți să vă impuneți în fața colegilor dumneavoastră atunci când nu sunteți pe aceeași lungime de undă? E mai greu ca și femeie să faceți acest lucru?
E.M.: Mă caracterizez ca fiind o persoană deschisă și sinceră, chiar dacă uneori deranjez spunând lucrurile prea direct. Am reușit să mă impun prin a demonstra că nu sunt rău intenționată, că nu judec de pe poziție de superioritate, ci doar îmi argumentez convingerile, fac analize și astfel conving. Nu este mai greu ca femeie. Instituția poliției este în proces de modernizare, femeile încep să aibă o pondere din ce în ce mai mare, atât în ocupare, încadrare, cât și în funcții de conducere.
Rep.: Cu cine vă sfătuiți atunci când aveți o problemă/o situație delicată, în prisma profesiei, la asta mă refer?
E.M.: Cu colegele mele de birou în primul rând, stilul de management adoptat de mine este cel consultativ, iar apoi cu mine însămi, mă explorez să văd că am sentimental lucrului bine făcut.
