Ca în fiecare an, de ziua când Nicolae Ceaușescu își serba ziua de naștere, numeroși nostalgici ai Epocii de Aur vin și astăzi de la primele ore ale dimineții în Cimitirul Ghencea, la mormântul fostului președinte comunist și al soției sale, Elena Ceaușescu. Conducător al destinelor României din 1965, până în 1989, inițial în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român, iar din 1974, și de președinte al țării, Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat din primii ani de regim de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor săi, astfel că nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public.
Pe fondul acestei răciri a relațiilor româno-ruse, Statele Unite ale Americii au manifestat o oarecare deschidere față de regimul de la București, președintele Nixon vizitând țara noastră în august 1969. De asemenea, în 1973, cu prilejul unei vizite în Italia, Ceaușescu a fost primit într-o audiență particulară de Papa Paul al VI-lea, liderul român arătându-se dispus să contribuie la ameliorarea relațiilor dintre România și Sfântul Scaun, cu condiția ca Vaticanul să abandoneze problema fostului cult greco-catolic din țara noastră, lucru neacceptat de Vatican.
Până la începutul anilor ’80, exceptând politica de limitare a libertății de exprimare, populația României s-a bucurat de condiții de viață decente sub regimul comunist, oamenii având acces la produse alimentare de bază, industriale și la servicii de calitate. În ultimii 8-9 ani de exercitare a funcției de președinte, Ceaușescu a început însă să raționalizeze consumul de agent termic pentru încălzirea locuințelor și producerea apei calde, să limiteze drastic furnizarea energiei electrice pentru abonații casnici – prioritate având consumatorii industriali care exportau masiv contribuind astfel la achitarea rapidă a datoriilor externe – și să priveze populația chiar și de cele mai elementare produse alimentare și bunuri de consum.
Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este reconfirmat în fruntea PCR pentru încă cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. O lună mai târziu, regimul condus de Nicolae Ceaușescu se prăbușește: după ce forțele de represiune deschid focul pe 17 decembrie asupra susținătorilor pastorului Laszlo Tokes de la Timișoara, liderul comunist convoacă pe 21 decembrie o mare adunare populară în fața sediului CC al PCR, dar aceasta degenerează într-un protest reprimat violent în cursul serii și al nopții, cu prețul câtorva zeci de morți și sute de răniți prin împușcare. Ultima încercare a lui Nicolae Ceaușescu de a se adresa națiunii are loc a doua zi, moment în care încep mișcări de stradă în toate orașele țării. Pentru a scăpa de furia populară, președintele și soția sa fug cu un elicopter care aștepta pregătit pe acoperișul clădirii Comitetului Central, dar spre seară sunt prinși la Târgoviște și duși la o unitate militară unde, pe 25 decembrie, un așa-numit Tribunal Militar Excepțional constituit printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu i-a judecat sumar și a decis execuția cuplului, în baza a patru capete de acuzare care nu au putut fi dovedite, ci doar numite de acuzatori împreună cu menționarea descrierilor făcute de presă:
- Genocid – peste 60.000 victime;
- Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat. Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc.;
- Subminarea economiei naționale;
- Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.
