S-a scris de-a lungul anilor despre masacrul de la Otopeni din 23 decembrie 1989, acolo unde zeci de militari şi jandarmi, trimişi să apere aeroportul de terorişti, au fost ucişi, sub o ploaie de gloanţe. În bătaia puştii celor aduşi de la unitatea din Câmpina, au căzut atunci şi 8 dintre angajaţii aeroportului, chemaţi de acasă pentru a descărca ajutoare sosite din ţară. Și totuși, la 30 de ani de atunci, abia își mai aduc aminte unii dintre noi despre acel măcel. Mulți tineri poate nu știu că în acel loc zeci de suflete au pierit nevinovate, iar familiile acestora își plâng și acum morții.
Doar supraviețuitorii își amintesc cu un fior în inimă de acel moment dramatic. Știm că și noi, la Buzău, avem unul dintre militarii care a scăpat cu viață din acest măcel dar, în mod cert, nu se știe că alți doi buzoieni au murit atunci. Aveau 19 ani, o viață în față, curmată brutal. Recent, ministrul Marcel Vela l-a decorat cu Emblema de Onoare a Ministerului Afacerilor Interne și Brevetul de supraviețuitor al măcelului de la aeroportul Otopeni pe plt.adj.șef Victor Draghia. El a fost, de altfel, desemnat jandarmul anului 2019, la nivelul Inspectoratului de Jandarmi Județean Buzau. Nu am rezistat tentației de a vorbi cu el. Voiam atât de mult să știu ce s-a întâmplat și mai ales cum a trăit acele momente de haos general ce s-a creat. Am vrut să cunosc omul de acum și copilul de atunci.
Nu eram sigură dacă va dori să îmi împărtășească din experiența pe care a trăit-o, însă, când mi s-a transmis că mă așteaptă la sediul Jandarmeriei buzoiene, am sosit într-un suflet, pentru a realiza în exclusivitate, un interviu. După câteva minute de așteptare, îl văd pentru prima dată, în carne și oase. Nu apucasem să-l cunosc în 2019, așa că acum, când l-am întâlnit, un val de emoție m-a cuprins. Un chip ridat de gânduri, de griji și ochi triști, mult prea triști. Probabil intuia despre ceea ce îl voi întreba și … să retrăiești acele momente cumplite…nu este chiar ușor.
Încercam să îi ofer o atmosferă degajată, pe cât se putea, însă îl simțeam încordat și oarecum dornic să-și spună povestea. Avea emoții….Mâinile sale muncite răsfoiau o carte pe care o adusese cu el. Nu a încetat să facă acest lucru nici când am terminat interviul. Am încercat să-i caut privirea, să-i văd ochii triști. Uneori se mai uita în ochii mei, iar apoi parcă pentru a nu-i vedea, sau poate de emoție, se uita în altă parte și povestea. Din când în când se mai oprea… Ofta adânc…Știam că îi este greu și atunci mă întrebam dacă nu cumva îl afectează prea mult faptul că îi reamintesc acele vremuri.
Am fost surprinsă de primul său răspuns pe care mi l-a dat, atunci când l-am întrebat de distincțiile pe care le-a primit recent de la MAI. ,,Pentru mine a însemnat că la 30 de ani de atunci, totuși, cineva își mai aduce aminte de noi. În 30 de ani nu prea am fost căutați…băgați în seamă”, îmi spune Draghia. Este interesant cum la acea vreme, și ceva timp după aceea, toată presa vuia, iar pe buzele oamenilor numai despre asta auzeai, despre acel masacru, despre teroriști…Cum se face că se uită unele lucruri atât de repede? ,,S-a uitat totul”, îmi răspunde jandarmul. ,,Cred că undeva la mijloc nu se vrea să se știe adevărul, că, vă dați seama, să moară copii nevinovați, eram la 19 ani, doar luați în armată…”, a adăugat el.
Atunci am aflat că împlinise 19 ani pe 2 decembrie, iar 21 de zile mai târziu avea să fie martorul unei tragedii care a făcut atunci înconjurul lumii. În timp ce mă uitam la el, întrebându-mă cum a reușit să treacă peste un episod atât de traumatizant, nu a durat mult, iar la un moment dat aud vocea lui Draghia: îşi deapănă amintirile.
Victor Draghia: Eram militar în termen la Unitatea de Transmisiuni Câmpina și de acolo, încă din data de 21 decembrie, am fost aduși în București pentru suprimarea Revoluției, cum a fost la început. Am fost la palat, la CC, cum se numea atunci. Am asigurat paza în noaptea de 21 decembrie, noi mai mult eram într-o rezervă acolo și după fuga lui Ceaușescu am fraternizat cu populația. Nu mai era nicio problemă din punctul nostru de vedere. Am fost luați din piață și duși în data de 22 decembrie la reședința actualului sediu IGJR (n.red. Inspectoratului General al Jandarmeriei Române). În seara zilei de 22 decembrie, a venit domnul Dinescu, dacă îmi aduc bine aminte, și a zis că populația crede că noi ne-am retras în cazarmă ca să atacăm noaptea și să suprimăm ce obținuseră ei ziua și dacă suntem cu poporul să mergem la televiziune și să demonstrăm că noi suntem cu poporul, bineînțeles fără armament, doar cu mâinile goale. La Aeroportul Băneasa era un filtru al Ministerului Apărării Naționale care nu ne-a lăsat să trecem, deoarece au zis că noi suntem în continuare teroriști. Eram militari la Ministerul de Interne și (n.red. compania) se numea pe vremea aia trupele de securitate.
Cine era cu noi le-a spus că nu avem armament, noi mergem să demonstrăm pașnic, că suntem cu poporul și să nu se creadă că e altceva. Nu ne-au crezut, au zis că avem armamentul pitit nu știu pe unde prin mașini și că nu vrem să spunem și ne-au întors în Băneasa. Am stat noaptea în Băneasa și am dormit, iar spre dimineață, în jurul orelor 03.00, am fost solicitați să întărim paza unității, deoarece, cum erau informațiile la vremea respectivă, o să fie atacat depozitul de muniție al unității. N-am apucat să intrăm în dispozitiv, că am fost chemați din nou și pe platoul unității, acolo, s-a primit ordin să mergem la Aeroportul Otopeni, să întărim paza. Am plecat toată compania noastră în trei camioane, iar pe traseu, în dreptul Academiei Forțelor Terestre, s-a tras un foc de armă. S-a oprit coloana, ni s-a spus să debarcăm și am stat la piciorul podului în șanț câteva minute, după care ne-am continuat drumul. La intrarea de pe DN1 spre aeroport am fost din nou opriți de un filtru al armatei.
Eu am fost în al treilea camion. Noi, pe lângă ofițerii de la Câmpina, aveam și doi ofițeri din comandamentul trupelor de securitate, cum se numea la vremea aceea, – un domn locotenent colonel și un domn maior. În zonă era un borcan din acela de-al Miliției și la un moment dat, ofițerul de legătură din MApN a cerut ca maiorul Popovici să coboare și locul lui să fie luat de locotenent major Ionescu, din partea Ministerului Apărării, să fie călăuza noastră și noi să ne subordonăm lui, de aici încolo. S-a făcut schimbul, locotenentul major a trecut în prima mașină, și din ce povesteau colegii din primul camion, acesta le-ar fi cerut să se meargă cu luminile stinse la camioane, ca să nu descoperim dispozitivul de pază al aeroportului. Apropiindu-ne de aeroport, s-a deschis foc asupra noastră. Somația n-am auzit-o, nu cred că a fost. Nici nu se luminase de ziuă, era 06:00 dimineața, pe timp de iarnă, eram și zăpăciți și speriați. Când a început (n.red. tirul de gloanțe), se auzea în prelata mașinii ca un fel de ploaie. Am crezut că a început ploaia, până când un coleg a strigat: ,,M-a împușcat” și atunci ne-am dat seama că se trage în noi și mai erau și ricoșeurile gloanțelor din căștile de metal pe care le aveam pe cap și ne-am panicat. Am început să țipăm din camion: ,,Nu mai trageți, nu mai trageți! Suntem soldați! Nu mai trageți, nu mai trageți!”. S-a oprit focul și au zis să coborâm fără armament, fără nimic, din mașină. Noi fiind în a treia mașină, cred că și norocul nostru, ordinul a venit mai târziu la noi ca să coborâm din mașină. Comandantul de pluton fiind în cabină a coborât și ne-a zis: ,,Lăsați totul în mașină și coborâți!”. Deja colegii din primele două mașini coborâseră. În momentul acela a venit autobuzul cu personalul aeroportului, tura de dimineață cred, și în acel moment s-a deschis din nou focul și în autobuz, și în camioanele noastre, și în colegii care erau cu mâinile sus, care deja se predaseră.
Comandantul nostru de pluton a avut instinctul, dacă a văzut… și a strigat: ,,Nu mai sare niciunul din camion! Rămâneți în camion!”. Noi iar am început să țipăm că X e mort, Y e rănit, cum erau în camion, acolo. ,,Orice s-ar întâmpla, nu săriți din camion, că ăștia ne împușcă!”, ne-a spus. Iar din nou au început țipete și de frică strigam: ,, Nu mai trageți! Nu mai trageți!”. S-a oprit focul. Și tot așa am înaintat și culcat, și târâș, până am ajuns aproape de dispozitivul care executa paza aeroportului la acel moment, de la militari în termen, gărzi patriotice și toată lumea care putea să ia o armă, cum era pe vremea aia. Erau niște salvări acolo, au luat colegii răniți, alții au mai luat și bătaie că sunt teroriști, chiar dacă erau răniți, împușcați. Un coleg, în poziția care era în mașină, a fost împușcat în gât. Vă dați seama, în camion ni s-a zis: ,,Culcat”. N-aveam cum și unde să ne culcăm în camion, pentru că un sfert era cu ce se pleca la momentul respectiv – hrană și ce mai aveam, niște lăzi de muniție – și stăteam pur și simplu culcați așa (ghemuiți). Eu stăteam undeva mai la mijloc, colegul meu când s-a culcat și a fost împușcat, sângele lui s-a scurs în bocancul meu. Deci aveam bocancul plin de sânge, cam cum e o cizmă plină cu apă. Așa bâltâcâia sângele în bocanc. Am simțit doar cald, atunci în mașină și mi-am zis: ,,Chiar așa să fie împușcătura, să nu doară deloc glonțul”, m-am gândit eu, dar…
Am coborât, n-am avut nimic. O persoană a zis: ,,Luati-l și pe ăsta că e rănit la picior.” Am zis că nu am nimic, apoi am auzit: ,,Nu-l mai luați, lăsați-l că e cald, nu simte, luați pe alții care sunt mai grav!”. După ce s-a terminat și asta, pe noi ne-a luat și ne-a băgat într-un gang la aeroport să zic… și am auzit: ,,Mâinile sus! Ăștia sunt teroriștii!”. Ne păzeau militari în termeni, la fel ca noi, tot copii. A mai venit iar o persoană și le-a zis: ,,În caz de face vreunul vreo boacănă, să fugă – sau eu știu ce a gândit omul ăla – să ne împuște pe toți!”. Atunci, toți cei care acum mai vorbim, ne gândeam unul la altul să nu facă vreunul vreo prostie, să suferim toți. După asta, ne-a luat și ne-a dus într-o sală de așteptare în aeroport, că erau niște scaune acolo, stăteam acolo, bineînțeles, păziți de soldați. Dacă aveam nevoie la toaletă, mergea soldatul cu arma cu noi. Noi eram în continuare teroriști. Am stat acolo până pe la 14.00. Atunci a venit cineva și ne-a zis: ,,Ne scuzați! A fost o eroare de război. Asta este! S-a întâmplat! N-a vrut nimeni! Acum stați și voi liniștiți aici” și … a plecat. A plecat și paza de lângă noi, ne-au lăsat liberi. Am mers apoi și încercam să dăm și noi câte un telefon acasă. Care cum puteam…Nu mai funcționa nimic. Pe la 18.00 a venit – țin minte că era o femeie în civil, cu centură militară și pistol la brâu, cu încă doi bărbați. Aceștia au zis: ,,Băi băieți, uitați, puteți să intrați și voi iar în dispozitiv. Sunteți în stare ca să ajutați la paza aeroportului?”. Noi, la mintea noastră atunci am zis: ,,Da”. La care femeia le-a zis celor doi bărbați: ,,Nu sunteți sănătoși la cap! Cum să băgați copiii ăștia aici, le-au murit colegii lor…Poate unul cine știe ce simte și ne împușcă pe toți nevinovați aici. Lăsați copiii liniștiți acum. S-a întâmplat! Vedem ce s-a întâmplat, cine e vinovat!”. După un timp am fost luați și duși prin spatele aerogării, de mărfuri, parcă era, și băgați într-un dispozitiv acolo să executăm paza aeronavelor, că vin teroriștii. Care teroriști? Nu știe nimeni …
Din primul camion au murit 20 de persoane din care: Militari – 18, Civili – 1 șofer, Militari M.A.N. – 1 călauza), au fost răniți – 5, iar 4 soldați au scăpat cu viață. În cel de-al doilea camion au fost 14 morți (din care: Militari – 13, Civili – 1 şofer), Răniți – 7, Nevătămați – 6. În ultimul camion, din cei 27 de militari, 6 au murit, 5 au fost răniți, iar 16 au scăpat cu viață.
Rep.: S-au tras focuri de armă în două rânduri, din câte mi-ați povestit. Cât a durat totul?
V.D.: Să zic un sfert de oră, maxim.
Rep.: Într-un sfert de oră s-au spulberat viețile atâtor oameni, atâtea familii au fost distruse …
V.D.: Da. Atâtea familii…Pot să spun însă că a fost un noroc pentru cei care am supraviețuit, dacă ați mai văzut imagini… Acolo era și un transportor auto blindat, cum le zic TAB-urile acelea ale MApN-ului. Norocul nostru a fost că unul s-a defectat. La o rafală care a tras-o în camioane, a rămas blocat spre păduricea aceea și n-a mai putut să întoarcă mitraliera spre noi, din nou…
Rep.: Altfel…
V.D.: Altfel, vă dați seama ce se întâmpla. Alt noroc al nostru a fost că mașinile în care ne aflam erau pe benzină și nu au luat foc. Dacă luau foc, iar nu știu ce se întâmpla, că noi aveam și grenade, că noi aveam ordinul pentru război…
Rep.: Retrăiți aceste momente de fiecare dată când cineva vă întreabă, sau efectiv vă mai trec prin minte involuntar?
V.D.: Îmi mai trec prin minte. Mă gândesc și mai mulțumesc și lui Dumnezeu că a a avut grijă de mine și am scăpat. Mai mă ia și câte o teamă câteodată, câte un fior, așa, când îmi aduc aminte de acele zile. Mai sunt și imagini pe internet cu colegii mei morți în camioane și cărați cu pături și …iar se rulează în minte ce am trăit…
La un moment dat, îmi arată pe telefon un material filmat, în care, în mijlocul mulțimii, oprește un camion unde erau colegii lui uciși, fiind acoperiți cu pături. Lumea era revoltată, țipa, urla. Imaginile erau dezolante. În tot acest timp, Draghia mi-i arată, cu mâinile tremurânde, pe filmare, pe colegii săi. Îmi povestește apoi, cu glasul ce trăda o vădită emoție, stăpânindu-și parcă lacrimile, cum aceștia au murit nevinovați, însă acuzați că erau teroriști.
Rep.: Ceea ce s-a întâmplat atunci la Otopeni a fost poate cea mai mare cumpănă din viața dumneavoastră, nu?
V.D.: Da. Vă dați seama, să îți vezi colegul mort lângă tine… Cei care au fost răniți urlau că nu mai pot de durere…
Rep.: A fost un haos din ce îmi spuneți…
V.D.: Nu știu…Acum…Probabil era și tinerețea…Era și altceva… Acum nu știu dacă aș mai putea să văd ce am trăit atunci, când săream din camioane și colegii erau morți pe șosea…
Rep.: Aveți emoții…Asta pentru că vorbiți cu mine sau pentru că vă reamintiți acele momente?
VD.: Am emoții foarte mari și pentru că retrăiesc acele momente, și pentru că vorbesc cu dumneavoastră… Este prima dată când dau un interviu și vorbesc atât…
Rep.: Este prima dată când vorbiți despre asta atât de detaliat? Mă refer în fața presei.
VD.: Da, am mai vorbit puțin, când mi s-a acordat titlul acela de ,,Jandarmul anului 2019” la nivelul Inspectoratului de Jandarmi Buzău, dar detaliat așa, nu, niciodată. Cred că dacă nu mi se acorda atunci titlul și dacă nu spunea domnul comandant că sunt și supraviețuitorul de la masacrul de la Otopeni, nu cred că se știa… Știți că au mai fost acolo la Otopeni eroi, copii morți din Buzău?
Rep.: Nu, nu știam. Chiar voiam să vă întreb…
VD: Da, au mai fost. Unul din Racovițeni, Samoilă Viorel și Pătulea Cătălin, din Zărnești, sau Fundeni Zărnești….Ei au murit…Samoilă a fost în primul camion și Pătulea, în al doilea camion… Am fost atunci la părinții lor…Triști…Au suportat cu greu vestea…
Rep.: Și totuși după ce ați trecut prin această dramă, ați continuat să lucrați ca jandarm… Când v-ați decis să îmbrăcați haina de jandarm? La scurt timp după eveniment, sau cum?
V.D.: Ne-am revenit. Ne-am continuat stagiul militar, fiecare coleg, acolo unde era… Au venit cu legile schimbate și cu încadrarea directă. Am fost solicitat, îndrumat să rămân de atunci, din anul 1990, în continuare, ca și cadru activ. La mintea mea de copil… Și în 1993, economia era cum era, am fost chemați la București, la Monumentul Eroilor de la Otopeni și din ordinul ministrului de la vremea aceea, am fost avansați la gradul de sergent major în rezervă. După ceremonia de avansare, am fost invitați la sediul actual al Jandarmeriei Române, la care am discutat cu cineva din comanda Jandarmeriei și a întrebat cu ce probleme ne confruntăm și cu ce ar putea să ne ajute Jandarmeria la momentul respectiv. Un coleg a zis că e șomer și a solicitat că – dacă tot s-a dat acest grad de sergent major mai mult onorific, că în civilie ce să facă cu el -, dacă putem fi reîncadrați în Jandarmerie. Bine, cine dorea acest lucru, nu a fost nimeni obligat. Și din 1993 sunt angajat al Jandarmeriei Române.
Iată că după 30 de ani de la masacrul de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, mai sunt încă multe lucruri nedezvăluite și mărturii ale celor ce le-au trăit. În acest interviu, am încercat să aflu povestea și mai ales trăirile emoționale ale unui supravieuitor, în speță, ale jandarmului buzoian plt.adj.șef Victor Draghia.
